Sărut mâinile care ştiu să mângâie

"...lasă-ne mânuţele, să facă trebuţele. Şi le-om pune în fereastră, că-i păcat să putrezească"

Mi-aduc aminte de mâinile bunicii! Nu se odihneau niciodată, decât duminica, în poala şurţului cu flori, la biserică! În rest: frământau pământul din grădină ori aluatul de pâine, suceau fusul, împingeau suveica printre iţele războiului de ţesut, spălau rufele la râu, scriau portative cu modele şi simboluri străvechi de pe pânze, dichiseau dantela de casă, trăgeau de coada greblei la fân, îmi dădeau bani din poşeta ei de oraş maronie, cărau trăistuţa cu mâncare la oamenii care lucrau în câmp, încheiau nasturii iei de sărbătoare, aduceau bunătăţi, mulgeau vaca, aruncau grăunţe păsărilor din ogradă şi îşi făceau cruce după rugăciune. Când s-a prăpădit, vecinele i-au cântat cu amar: "lasă-ne mânuţele, să facă trebuţele. Şi le-om pune în fereastră, că-i păcat să putrezească" Dar, mai presus de toate, îmi aduc aminte cum ştiau să mângâie, mirosind a busuioc! Şi asta este, probabil, cea mai duioasă amintire a mea...

....................

foto: Mihai Sin

Noi suntem caii, iar timpu-i căruţa...

un soi de "Testament spiritual"...

 Bătrâna are peste 90 de ani. Sprijinită în baston merge către cimitir, în deal. Vine din celălalt capăt de sat. Din când în când se opreşte pe câte o bancă întâlnită în cale, să-şi tragă sufletul... Ajunge după câteva ceasuri: „ bătrâneţea-i haine grele, tica maichii. Dar ţâne minte: noi suntem caii şi timpu-i căruţa! Merge cum tragem noi! Io, drept să-ţi spui, m-am cam grăbghit şi na, că aproape s-o gătat aţa. Mai e oţâră dar îi cam cu noduri! I-am îngropat pe toţi maică, pe toţi. Mamă, tată, fraţi, bărbat, copchii şi nepoţi. Acum aştept să mă duc şi io! Da nu ştiu cine o să mai vie la mine, la cimitir, când n-oi mai hi... Să te duci să vezi câţi sunt în deal pe care nu-i mai ştie nimeni, la care nu mai merge nimeni! Şi să le mai aprinzi o lumânare. Că zice că dincolo-i tare întunerec şi, de fiecare dată când aprinde cineva o lumânare aici, se luminează toată lumea ailaltă.. Eu îs nătântoacă tare, m-am ticăloşit şi abghia mai poci urca cele 82 de trepte din cimitir, către ai noştri, ei de s-or dus! Asta-i viaţa maică, suntem mulţi, suntem răi şi suntem proşti ca noaptea! Altfel n-am mai trage căruţa asta, care-i timpul, în trap, numa pentru ca să-l depăşim pe vecinul... Am merge la pas, în plimblare şi ne-am ruga la Dumnezău Drăguţu să ne ajute să ne mântuim sufletele, să petrecem şi dincolo în lumină. Da să te duci în deal, neapărat, să vezi câţi îs pe care nu-i mai ştie şi nu-i mai caotă nimeni. Să te duci! Şi să le faci lumină. Dar să nu te duci în trap...” 

Măriuca şi aripile de înger

O fetiţă şi costumul ei popular...

Măriuca s-a împrietenit într-o zi cu un înger!  Se jucau împreună, mâncau, dormeau, citeau, ascultau poveştile bunicului, se dădeau în leagăn, se ţineau de mână, îşi împleteau părul, alergau după fluturi, se ascundeau de ploaie, râdeau în hohote şi inventau cântecele! Duminica dimineaţa însă, îngerul dispărea! Îşi punea o pereche de aripi strălucitoare şi pleca la liturghie!  Maria vroia să mergă şi ea, dar nu avea aripi să zboare o dată cu el! Degeaba i-au pregătit părinţii cele mai diafane rochiţe, i-au confecţionat aripi din pene de gâscă, i-au luat pantofiori fermecaţi sau caleaşcă specială să o ducă la biserică!  6 ani fetiţa şi-a tot căutat aripile în zadar! Până într-o sâmbătă seara când trăgea la biserică, iar Măriuca se juca prin pod. O îngeriţă bătrână, din neamul îngeraşului ei, i-a pus mâinile la ochi şi a deschis o ladă de zestre veche, din care ieşea o lumină orbitoare! Când aceasta s-a mai domolit, i-a arătat fetiţei ce era înăuntru. A doua zi dimineaţa, micuţa s-a trezit prima şi a aşteptat cuminte, în curte, pe scăunelul ei albastru, să plece la biserică!  Îşi găsise aripile! Din uşa podului, îngeriţa privea fericită cum Măriuca alerga spre dealul bisericii în costumul popular în care se îmbrăcase şi bătrâna, la începuturile lumii, când a mers prima dată la împărtăşit!  

......................

foto: Adrian Petrişor

Rost şi rădăcini...

 Avem şi noi sărbătorile noastre care vin cu însemnătate mai de departe şi mai pline de sensuri ca ale lor, avem oamenii noştri faini, poveştile noastre care ne fac unici, irepetabili, ne dau valoare maximă şi specifică! Avem, încă, un Dumnezeu pe care nu ştim cum sa-l mai batjocorim! Avem un rost pe lumea asta şi rădăcini adânc înfipte care ne ţin drepţi prin istorie! Dar parcă bate vântul din ce în ce mai mult a dezrădăcinare! Pentru că îţi trebuie multă măsură şi înţelepciune să iei doar ce e mai bun de la alţii, să adaptezi la datele tale şi să continui să te construieşti mândru şi fălos, ROMÂN, nu corcitură! Copiii noştri "fură" tot mai des cu privirea "dincolo"! Iar printre noi sunt din ce în ce mai puţini care să ştie să îi înveţe cum să-şi toarne apă la rădăcină, când să plece capul şi când să ridice sabia!  Nou nu înseamnă, obligatoriu, a devia din cărare, ci, mai degrabă, a merge curajos înainte, pe drumul  de piatră vie din care au puterea să se nască mereu noi şi noi mlădiţe! Înaintea şi în urma ta!

...........................

foto: Marius Blană

Eroul alternativ

Ion Ilioiu 

ultimul dintre luptătorii împotriva comunismului din Munţii Făgăraşului

Nu mai recunoaşte pe aproape nimeni, şi-a pierdut memoria tuturor lucrurilor, dar zâmbeşte frumos cu ochii lui albaştri şi senini până spre fundul sufletului! Ion Ilioiu are peste 80 de ani şi este singurul care mai trăieşte, dintre cei câţiva care au îndrăznit să se pună împotriva unui sistem înfiorător ce a decimat sufletul neamului românesc! A fost prins şi închis! Timp de16 ani a fost hipnotizat, bătut, terorizat.  Din când în când se mai trezeşte în miezul nopţii, speriat că au venit comuniştii să îl ridice. Soţia lui îl prinde de mână şi îl linişteşte! Este singurul om apropiat care i-a mai rămas! Îşi târăsc amândoi bătrâneţile în tăcere şi în singurătatea unui apartament pierdut în spatiu şi timp. Totuşi, în fiecare dimineaţă şi seară, bătrânul bolboroşeşte ceva cursiv! Sunt rugăciunile care l-au salvat atâta amar de vreme în puşcărie. Le-a exersat continuu, ani întregi,  pe lespezile încinse sau îngheţate ale celulelor care nu au reuşit să îi îmgenuncheze sufletul!  Ele fac ca cerurile sa se deschida ori de cate ori bătrânul le rosteşte cu smerenie!

......................

foto: Mihai Sin

Toarta agăţată de Cer

Tata Viorel 

Eu, căruia mi-a fost hărăzit să mă nasc prin părţile estea, cu biserica pe dealul din fundul grădinii, cu strămoşii îngropaţi cu cruce la căpătâi şi cu o mamă Sfântă, care îşi rupea de la Sufllet ca să ne înveţe de bine şi de frumos, mi-am crescut copchiii cu "poveşti nemuritoare" din Biblie! Le ceteam în fiecare dimineaţă, înainte să se spele pe ochi! După aia le dădeam drumul în lume! Or crescut frumos, îs cuminţi, sănătoşi şi nu ştiu dacă îs mai "spălaţi pe creier" ca alţii, cărora li s-or cetit "dovezi" că Dumnezău Drăguţu nu există! Dar sigur îs mai împăcaţi cu lumea asta şi poci muri liniştit că le-am lăsat o toartă de care să se agaţe când le-o fi mai greu! În rest, i treaba lor în ce aleg să creadă! Or bătut toată lumea asta, or cetit din toate învăţăturile pământului, dar toartă mai bună ca asta de acasă, agăţată de Cer, n-or găsit!  

..............................

foto: Mihai Sin

Tătucu şi Mama Ietă

0 poveste de dragoste veche,  cu flori de cîmp

S-au luat pentru că s-au plăcut! Toată viaţa s-au ţinut de mână şi, timp de mai bine de 50 de ani, Nicu i-a adus Vetucăi, în fiecare zi, cînd se întorcea acasă, câte un bucheţel de flori de câmp, pe care ea le punea în acelaşi pahar vechi, primit î dar, la nunta lor! Uneori o mai cadorisea şi cu câte un batic, turtă dulce sau odicolon de la târg! Mama Ietă avea grijă de el ca de ochii din cap! Tătucu s-a prăpădit într-o zi frumoasă, aşteptând să se întoarcă un nepot căruia, de când nu se mai putea duce în câmp, îi dădea bani, în fiecare lună când lua pensia, ca să îi cumpere flori de la oraş! Mama Ietă a plecat în Canada, la copii! Casa era prea goală fără omul ei! A luat cu ea şi paharul vechi, în care a pus toată viaţa flori de cîmp şi l-a transformat în candelă!  

.......................

foto: Marius Blană